Aruncand o privire de ansamblu asupra imaginii Cimitirului Vesel din Sapanta ne putem forma o parere proprie cu privire la traditiile locuitorilor acestei regiuni. Desi s-ar parea ca sobrietatea este caracteristica principala a acestui monument istoric si cultural, in realitate elementul definitoriu al acestei creatii il reprezinta caracterul divin al acesteia. Inzestrat cu o deosebita forta creatoare Stan Ion Patras a reusit sa transforme un loc aparent pustiu in care timpul s-a oprit in loc intr-un simbol al creatiei divine. Talentul, ingeniozitatea si mai ales munca sunt calitati incontestabile ale acestui maestru al arhitecturii el reusind in cele din urma sa atribuie o semnificatie filozofica creatiei sale potrivit careia viata reprezinta un timp al creatiei in care elementele cadrului natural isi aduc din plin contributia, ele simbolizand legatura stransa dintre om si natura, legatura evidentiata de asemenea si in operele marilor scriitori precum si in numeroase balade populare. Legatura dintre om si Dumnezeu este sugerata insasi prin obiectul creatiei, crucea, care asemenea unei embleme a dreptatii si armoniei insoteste locuitorii Sapantei, asigurandu-le nemurirea.
      Promovarea de catre Ion Patras a unor noi ramuri ale culturii, arhitectura si sculptura, va face din Sapanta atat un loc de atractie turistica cat si un centru cultural important in regiune.Analizand indeaproape mesajul emanat de acest grandios monument observam ca nu intamplator cei doi factori care marcheaza existenta, viata si moartea, sunt reliefati printr-o creatie arhitecturala. Astfel, durabilitatea unei constructii din piatra sau a unei sculpturi in lemn da peisajului o nuanta atemporala iar realizarea acestei opere de o fiinta umana semnifica dainuirea in timp a omului prin propria sa creatie.
      Veselia si moartea:
      Credem ca Sapânta îsi datoreaza renumele curiozitatii. Aceasta bizara combinatie de ironie si amaraciune, de seninatate si groaza, pare a fi cel mai mare paradox al riturilor de trecere, la români dar nu numai, pentru ochiul nostru strain de întelepciune. Se pare ca mintea noastra nu mai poate concepe ceea ce a simtit dintotdeauna, si anume naturaletea produselor ei. Astfel ca acest aspect al dualitatii îl vom despica putin în cele ce urmeaza.
      Putem încerca explicatii din diferite perspective. O sa oferim doar câteva posibile explicatii ale împletirii dintre tristete si veselie în riturile funerare, pe care noi le-am luat în considerare ca fiind mai interesante.
      Necesitatea agregarii individului la lumea de dincolo. Lumea de dincolo este vazuta a fi similara cu a noastra (având aceeasi organizare: pe clanuri, familii, clase, meserii) doar ca mai placuta. Tristetea separarii trebuie înlocuita cu bucuria unui "mai bine". Funeraliile nu contin numai elemente ce faciliteaza separarea, ci si o serie importanta de elemente pentru agregarea mortului în lumea cealalta si facilitarea calatoriei pâna acolo, considera Van Gennep. Aici ar putea fi incluse obiceiurile de tip logodna sau nunta a mortului în care înmormântarea este sarbatorita, asemenea unei nunti.Foarte asemanatoare cu cea anterioara este explicatia referitoare la accederea în sânul zeului, deci agregarea la lumea divina. O întâlnim la crestinism, de unde dispretul pentru aceasta lume, al carei print este diavolul, la egipteni, la daci: "ei nu dispretuiau moartea ca romanii si grecii cei viteji: o iubeau si o cautau pe toate caile cinstite" (N. Iorga).
      Cât despre viziunea crestina a secolelor XIV-XV, iata doua imagini crude: Pe de-o parte, de contemptu mundi: I "Este cu adevarat o nenorocire sa traiesti pe pamânt...sa manânci, sa bei, sa veghezi, sa dormi, sa te odihnesti, sa muncesti, sa fii supus tuturor necesitatilor naturii, acestea sunt într-adevar o mare mizerie si o mare mâhnire pentru omul pios care ar vrea sa se desprinda de bunurile pamântesti si sa se elibereze de orice pacat..." (Imitatio Christi, Thomas a Kempis) si pe de alta parte, discursul macabru: II "Cel pe care ieri îl gaseam placut, acum întins, îmi stârneste groaza. Ceea ce ieri era ca un madular de-al meu, îl vad de-acum încolo ca pe un strain [...] Prietenia ma împinge sa ma apropii de cadavrul lui fetid, dar ma împiedica putreziciunea si viermii...unde-i este chipul sau binevoitor? Îl vad deja întunecat. Unde-i sunt ochii frumosi, atât de schimbatori? Iata-i în putrefactie. Pletele-i formau un fel de podoaba. A disparut..." (Despre rabdare, Ioan Hrisostomul).
      În esenta nu este vorba de nici o contradictie, între aceste doua puncte de vedere, asa cum am avut si noi impresia la prima citire, decât daca consideram ca a iubi moartea presupune a urî viata si invers, numai ca în timp ce practicile "pagâne" ne arata ca si la una si la alta ne putem raporta atât cu tristete cât si cu bucurie, crestinii Europei secolelor XIV - XV le dispretuiesc pe amândoua.
      Identitatea individ - totem, antropofagia, consumare rituala a mortului, similara cu cea a totemului poate fi o explicatie a naturaletei cu care ne trimitem mortii pe lumea cealalta, cu certitudinea ca nu dispar, ci chiar se vor întoarce. De aici deriva riturile de reînviere a celor morti, pentru popoarele care credeau în reîncarnare si cu toate ca nu ne ofera o explicatie directa a fenomenului de la care am pornit, o sa adaug un citat care noua ne place în mod deosebit pentru cât de socant pare, si cât de natural este scris: "Si asa cum, în vremuri vechi, membrii unui clan totemic par a se fi hranit în mod regulat (totusi nu exclusiv, sau poate chiar nu în primul rând) cu animalul sau planta totemica, tot astfel, se pare ca în timpuri îndepartate se mâncau în mod regulat între ei [...] daca ar fi sa ne încredem în cele câteva indicii risipite oferite de obiceiuri si de legende si care constituie singura dovada pe care ne putem sprijini, barbatii si femeile unui clan totemic, contrar dispretului fata de aceste practici în secolele recente, traiau împreuna, mâncau totemul lor si îsi devorau reciproc cadavrele. Pe parcursul unei astfel de stari a lucrurilor, nu exista o demarcatie clara între om si totemul sau [...] si daca se obisnuia sa se încerce resuscitarea si a unuia si a altuia, este foarte posibil sa nu fi fost, la începuturi, decât pentru a-i mânca din nou." (Creanga de Aur, Frazer).