Simpla valoare estetica a artefactelor pare a fi o explicatie destul de puternica, cel putin pentru un fenomenul aparut în Sapânta. Obiceiul epitafurilor vesele este unul relativ recent (aprox. 1935), iar obiceiul de înmormântare nu a suferit alte modificari, în afara de cele caracteristice vremurilor (deritualizarea, pierderea simbolisticii, etc.). Întrebarea care ne-am pus-o a fost de ce totusi a aparut si s-a mentinut acest obicei. Prima presupunere a fost aceea evidenta, si în esenta fara o prea mare valoare explicativa: obiceiul este un mecanism defensiv pentru o întreaga comunitate. Poate asta si este, dar la nivel constient, ratiunile estetice si (mai ales) economice par sa primeze pentru aceasta comunitate, în ceea ce priveste epitafurile vesele. Ratiuni economice deoarece cimitirul este un punct de atractie turistic profitabil, si importanta data de sateni acestora nu este deloc neglijabila. Desigur, nu putem ignora contextul aparitiei obiceiului, personalitatea carismatica a initiatorului si mai ales prezenta unor motive decorative atât de frecvente în alte produse culturale ale zonei, ce permit o identificare puternica a grupului cu acest produs cultural, ce este vazut ca absolut reprezentativ pentru comunitate. Pe de alta parte, epitafurile vesele au acelasi rol ca oricare epitaf: de aducere aminte... este oricum mult mai salubru decât a-ti îngropa în curte mortii sau a le pastra craniul ca dovada a continuitatii, dar este oare la fel de eficient? Dar sa lasam umorul negru sapântenilor. Schimbarea ce s-a produs în Sapânta pare a fi pe de-o parte izvorâta dintr-o viziune senina asupra mortii, mai veche decât noi, si totusi nu îi regasim valoarea rituala, ci doar una estetica .
      De ce marmura si bronzul? De ce numaidecat piatra?De ce neaparat metalul?
      E nedumerirea pe care o isca in noi locul in care am patruns.
      Suntem in lumea lemnului. Daca vrem sa pricepem ceva, va trebui sa prindem in auz limbajul simplu si franc al acestei lumi, sa ne supunem legilor ei limpezi. Cultura lemnului este o dimensiune fundamentala a civilizatiei materiale si de spirit romanesti, exprima cum nu se poate mai bine continuitatea si permanenta noastra in bazinul carpato-dunarean, e aliatul ciclurilor de viata care s-au succedat pe mult incercatul pamant romanesc.E un gand pe care il sugereaza harul innascut al maramuresenilor de a-si umple mediul de viata aproape exclusiv cu reprezentari si ipostaze ale lemnului: casa, lingura, plug, fantana, leagan, icoana, fluier, poarta, razboi, cruce, masa, fus. Tot. Cine a spus ca lemnul nu dureaza? O astfel de afirmatie nu rezista. De altfel, lemnul insufletit nici nu trebuie sa dureze cat lumea, el trebuie sa dea glas simtirii din care se intrupeaza; durata lui sta in profunzimea ecoului pe care il trezeste in noi. Intreb: poti oare invia fierul, sticla, portelanul, marmura intr-o atat de neistovita si omeneasca masura cum izbutim cu lemnul? Poarta maramureseana, purtand tatuaje cu pomul vietii, semnul soarelui si funia infinitului este o realiatate artistica nepereche. Bisericuta de lemn, proprie acestui loc, inceteaza - esteticeste vorbind - de a fi un simplu lacas de cult, dom, templu, catedrala de lemn. Echilibrul si maretia se afla aici in stare pura. Curand avea sa li se asocieze - splendida trinitate - poetul; sculpturile zugravite isi cereau a treia dimensiune, cuvantul. Mesterul deveni rapsod, umplu lucrarile cu balade compuse instantaneu. Ce spune el prin vers? Povestea vietii celor dusi fara intoarcere. Cum o spune? Ca orice poet popular, doinind.
      Prin toate aceste caracteristici Cimitirul Vesel din Sapanta va reprezenta intotdeauna un exemplu definitoriu al dezvoltarii culturii pe teritoriul Romaniei, ridicand totodata si prestigiul locului pe care a fost ridicat.

      Dupa credinta romanilor, comunicarea intre morti si vii si iertarea pacatelor celor dusi este posibila prin meditatie adanca si rugaciuni.
      In toata tara, ritualurile funerare pastrate sub forma bocetelor in versuri cu semnificatie cosnurganica, rostite in ritmul leut al clopotelor bisericii si sub forma poeme, impartirea catre cei ce asista la inmormantare, a colivei garnisite cu bomboane si nuci.
Ospitalitatea regasita permite si calatorilor straini sa participe la
pomana.
      Cimitirul situat de obicei in jurul bisericii, care este in
inima satului. Mormintele sunt in general asemanatoare. Ca si la nunta
pregatirile de inmormantare dureaza 3 zile si necesita cheltuiele mari
ce subliniaza importanta evenimentului.